De curând am cunoscut în cadrul unui proiect de jurnalism, în care
sunt implicat, o tânară studentă, ambiţioasă, puternică şi hotarâtă. Adina
Stroe, pentru că acesta este numele ei, m-a intervievat acum două zile pe o
bancă, în parcul Ioanid din capitală. Articolul ei, m-a emoţionat foarte mult
şi de aceea i-am propus să îmi ofere şansa să îl public pe blogul meu aşa ca
iată povestea mea, vazută prin ochii şi sufletul Adinei.
“Nu vreau să mor până
nu te văd pe sticlă măcar o dată” îi spunea adesea bunica. Ea a fost persoana
care i-a dat lui Cătălin impulsul de a aplica la toate rolurile de teatru şi
film în care a jucat. Sunt roluri mici, dar jucate cu pasiunea tânărului român care
vrea să se remarce şi să se facă înteles prin propriul stil.
Totul a pornit de
la filmele pe care le urmăreau împreuna în scoala generală, în clasa a opta,
atunci când erau cei mai buni prieteni. Ea era “ o persoana de 80 de ani cu sufletul
unui copil de 10 ani”, iar el avea doar 13 ani şi era răsfăţatul familiei.
Atunci actoria era pe plan secundar, aşa cum este pentru mulţi din tineri.
Nevoia de a transmite învăţături şi de a interacţiona cu oamenii, de a îi
destresa era şi încă rămâne doar o umbră în faţa cifrelor, pentru că cifrele au
nevoie de economişti.
Un an mai târziu,
în 2006, după ce a intrat la liceul economic şi-a luat avânt şi a prezentat
diverse evenimente; era o incercare timidă de a interacţiona cu publicul. Ziua
Europei de pe 9 mai sau Unirea Principatelor Române de pe 24 ianuarie au avut
ca prezentator un elev atletic, blonduţ şi cu ochi patrunzători de un albastru
sincer care căutau să se remarce.
Ca orice părinţi, mama
şi tata vedeau cu reticenţă meseria de actor – din viziunea unui technician şi
ai unui inginer, economia este baza unei cariere de viitor. Doar bunica îl
susţinea şi înţelegea nevoia de a face şi altceva; aşa că împreună stăteau
nopţi întregi şi vorbeau. Planificau. Iar în curând a venit şi primul rol
serios în teatrul interactiv- cu replici clare, în care interacţiunea cu
publicul era îndrăzneală. Ca 80 de
persoane să se lupte pe locuri pentru a vedea cum un tânăr student în primul an
la ASE joacă pe scenă, nu e puţin.
Dar ca orice om,
Cătălin a avut şi momente de neîncredere. Toate acele castinguri ratate, Şcoala
de Artă la care a trebuit să renunţe, bunica ce l-a părăsit în urma unui
accident la o vârstă destul de înaintată, dar totuşi prea devreme, l-au
demotivat. Doar replicile au rămas: „Cine-a omorât-o pe Speranţa?”
Mi-am dorit foarte mult să public acest articol,
deoarece în acea zi frumoasă de primavară, în care soarele lovea cu razele sale
fiecare bancă din parc, Adina, mi-a povestit câteva lucruri despre ea, printre
care s-a numărat şi ideea că îi este teamă să publice ceea ce scrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu